Would I go... bungee jumping?

[Smokey water]

Pe ultima sută de metri. Mai e şi criza asta economica… îi face pe toţi să se comporte aiurea. Egoişti. Slabi. Nervoşi. Nicicum.
Nici Red nu e mai bine. Devine irascibil. Îşi doreşte să fie înconjurat de oameni care nu se pierd cu firea… îşi doreşte să vadă şi alte feţe. Poate nişte oameni mai serioşi, poate nişte oameni care să nu-l influențeze atât de mult, să nu-l aducă în ipostaza asta. E în stare să pocnească pe oricine în orice moment… Şi s-a căit mereu pentru că nu a ratat prima dată.
Se aşează pe asfaltul rece cu doi sau trei „de-ai lui”. Nu se mai cunosc între ei… îi leagă decât câteva cuvinte spuse papagalicește de fiecare dată când li se intersectează privirile.
Ce vremuri… erau mici. Şi proşti. Necunoscători. Bine să fii „prost” de genul lor! Prostie din aceea nevinovată, naivitate… copii… nepătaţi. Puri. Simpli. Puri şi simpli.
Pe când se ridicau şi începeau să cânte şi să danseze pe versuri asemănătoare cu „beautiful, dirty, rich… we just like to party”. Tot ce se poate! Tot ce era în vogă. Pe când se discuta despre un „pur ficţional”, despre defecte nobile şi mofturi. Şi au mai crescut. Învaţă fiecare în felul lui.
Red reflectează asupra vorbelor pe care le repeta odată ca pe un „mix” de litere fără semnificație. Se cumpără titluri, nume, imagini, cultură, simpatie, discursuri, revoluţii, carieră, trupuri, creiere… orice.
Dar nu banii fac legea. Cei cu bani fac legea. Şi ei tot oameni sunt, ca oricine altcineva.
„We’ll do the dance right”. We have to.
Praf şi pulbere o să se aleagă de indivizi...
Şi încă poate să îi privească în ochi, mai mult de câteva minute întregi. Red încă îi citeşte pe fiecare ca pe nişte antologii de clasele primare, toate cu acelaşi poveşti întipărite pe pagini, pe piele, cu aceleaşi ghicitori, cu aceleaşi imagini colorate ţipător. Degetele fiecăruia se împletesc cu fum şi scrum de ţigară zboară prin aer, aşa că Red se ridică. Îi lasă în urmă, alegându-se doar cu o slabă amprentă pe discuţiile lor.
Răcneau şi gândeau că o să ajungă la fel ca „ceilalţi”. Nişte puşlamale de nouă anişori (sau mai mult) se gândeau că o să ajungă să se scalde în şampanie, să se plimbe cu limuzinele, să mănânce îngheţată la miezul nopţii şi căpşuni cu frişcă la micul dejun, caviar (doar pentru că au auzit prin filme de el, dar când au aflat ce e, hotărâseră că o să se lipsească)… Însă cât semănau între ei! Aceleaşi freze, împărţeau aceleaşi idei retardate, se uitau la aceleaşi desene animate… Red probabil că a rămas singurul ce le duce tradiţia mai departe (măcar ce a rămas din ea). Acum pribegesc în direcţii fie perpendiculare, fie paralele, fie opuse, fiecare cu o scânteie de personalitate licărind în ochi. Şi neagă multe lucruri… chiar şi faptul că s-au schimbat enorm. Dar oglinda lor e defectă.
De dragul „vremurilor” mai pune melodiile acelea şi le ascultă singur, privind în depărtări. Şi ce… depărtări.



Câţi au plecat? La plictiseală, găseşte el ceva neimportant de făcut… cum ar fi număratul „oilor”. „No names, no names”, zice. Şi Aubrey pe care o văzuse acum câteva minute. Job: barfa şi luatul la „mişto”, hobby: fishing, target: Red şi pe cine i se mai pune pata. Stă pe treptele pe care au urcat-o ai ei. Şi îi place acolo.. se vede frumos. Se vede de sus. Acum vagabondează prin alte „cluburi”. Într-un timp aşa de scurt… Damn, they are moving fast! Mai trece pe la o ţigară, se pare… pe la o bârfă.
Câţi au mai rămas, oare?

… se mai adună ei.